Poezia „Luceafărul” este cea mai reprezentativă din toate câte a scris Mihai Eminescu, cel mai mare poet român. Capodopera se încadrează în curentul literar Romantismul, deoarece prezintă mai multe aspecte specifice.

Romantismul a apărut în secolul XIX, în Franța, Germania și Anglia. Mai târziu a început să se răspândească în întreaga Europă. Acest curent literar cultivă subiectivitatea, personajele fiind excepționale, supranaturale, surprinse în ipostaze nemaiîntâlnite până acum în viața reală.

Prin poezia „Luceafărul”, Eminescu prezintă infinitul spațial și temporal. Se realizează viziuni poetice asupra cosmosului, istoriei omenirii și mai ales a naturii. Este prezent eul romantic, ce parcă se sufocă în toată mediocritatea realității. Așadar, acesta va evada prin intermediul imaginației în lumi exotice, în trecut sau în folclor.

Sursele de inspirație ale poeziei „Luceafărul”

Sursele de inspirație ale autorului provin din folclor. Poemul  a plecat de la un basm românesc, scris de către un german. Urmează ca în perioada studiilor, acesta să versifice basmul în poezia „Fata din grădina de aur”.

De asemenea, rădăcinile „Luceafărului” se întind până la mitul Zburătorului. Se pot identifica surse filozofice de la Platon și Schopenhauer.

Întreaga operă este bazată pe condiția omului de geniu. Poezia prezintă atât elemente desprinse din epic, cât și elemente lirice, fiind o amestecare de genuri literare.

Trăsăturile epice sunt scoase în evidență prin elemente specifice basmului. În incipit găsim sintagma „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. Povestea alegorică se țese pe o structură narativă specifică epicului.

În poem se observă o îmbinare a mai multor specii lirice:

  • Elegia;
  • Meditația;
  • Pastelul – terestru și cosmic.

Apar elemente dramatice. Poezia este structurată pe tablouri și prezintă dialoguri:

  • În primul tablou se surprinde dialogul dintre fata de împărat și Luceafărul;
  • În al doilea tablou se surprinde dialogul dintre Cătălin și Cătălina;
  • În al treilea tablou se surprinde dialogul dintre Demiurg și Hyperion;
  • În al patrulea tablou se surprinde dialogul dintre Cătălin – Cătălina/ Cătălina – Hyperion.

Tema condiției omului de geniu

Eminescu relatează o poveste imposibilă de iubire dintre o fată de împărat și o stea. Este o poveste alegorică ce redă condiția omului de geniu. Personajele sunt de fapt niște măști ale unor trăsături antitetice:

  • Fata de împărat – omul de geniu ce aspiră la absolut;
  • Hyperion și Demiurgul – accesul la eternitate și transcendentul condiției omului de geniu;
  • Cătălin – latențe senzuale;
  • Cătălina – trăsăturile lumești.

Prin urmare, omul de geniu este surprins ca fiind o ființă duală. Acesta este alcătuit din elemente umane, cât și elemente divine. Acesta dorește să-și împlinească condiția de muritor prin intermediul iubirii.

Accesul la moarte i se refuză de către Demiurg. Moartea sa ar însemna un dezechilibru în univers. Așadar, geniul devine un inadaptat, condamnat la o eternitate singuratică. Așadar, cititorul poate surprinde viziunea despre lume a autorului: iubirea este cheia întregii arhitecturi a poeziei.

Antiteza este prezentă ca mijloc compozițional: poemul este alcătuit pe două planuri: universul cosmic și cel terestru, al omului, plasate în antiteză. Se sugerează opoziția dintre eternitatea geniului și efemeritatea omului.