Tablourile poemului „Luceafărul”

Tablourile poemului „Luceafărul”

Poemul „Luceafărul”, scris de către marele poet Mihai Eminescu, are ca inspirație un basm românesc „Fata din grădina de aur”, pe care acesta a reușit să-l versifice.

Marele poet la restructurat, dându-i sensuri noi, până ce basmul a devenit una dintre cele mai mari opere literare românești,  „Luceafărul”.

Întregul poem este un amestec de genuri literare, fiind prezente atât elemente epice, lirice, cât și dramatice. Poezia are ca sursă de inspirație Geneza, dar și mitul Zburătorului. Așadar, în operă putem surprinde 4 tablouri.

Primul și al doilea tablou al poemului Luceafărul

În tabloul întâi este prezentată o poveste de iubire fantastică între o stea, Luceafărul, ființă superioară, și o fată de împărat, simbol al omului comun. Fata se află la vârsta la care poate fi tulburată de Zburător.

Întreaga lor poveste de iubire este văzută ca fiind o controversă, deoarece fata de împărat aspiră la cunoașterea absolutului, în timp ce Luceafărul dorește să-și însușească concretul.

Spațiul desfășurării este unul teluric, cât și cosmic, acțiunile desfășurându-se într-o atmosferă cu totul solemnă. Luceafărul de seară se îndrăgostește de „o prea frumoasă fată”, „Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.

Fata îl cheamă pe Luceafăr prin intermediul unei formule magice, un descântec: „Cobori în jos Luceafăr blînd…”. Întocmai ca și în basm, Luceafărul se poate metamorfoza:

  • La prima metamorfozare – Luceafărul are părinți cerul și marea – înfățișate angelică.
  • La a doua metamorfozare – acesta are părinți soarele și marea – înfățișare demonică.

Cu toate acestea, fata nu acceptă propunerea Luceafărului, și-l roagă să devină muritor ca și ea.

În al doilea tablou, cadrul este doar terestru. Cătălina îl acceptă într-un final pe Cătălin, realizând că iubirea lor este posibilă. Atmosfera este una intimă. Comunicarea se realizează direct, nu se mai realizează prin intermediul viselor, ca și în primul tablou.

Cătălin apare în antiteză cu Luceafărul: viclean și îndrăzneț. Cătălina îl refuză pe Luceafăr: „Căci eu sunt vie, tu ești mort,/ Și ochiul tău mă-ngheață”. Cătălina se află în imposibilitatea de a-și depăși condiția umană.

Al treilea și patrulea tablou

Tabloul al treilea prezintă călătoria Luceafărului în cosmic, într-o atmosferă glacială. Acesta se întâlnește cu Demiurgul, pe care-l roagă să-l facă muritor de rând.

Viteza cu care s-a deplasat Luceafărul pare „un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printre stele”. Luceafărul, însetat de viața omenească, este numit acum Hyperion. Moartea sa ar însemna dezechilibru în univers.

Întreg dialogul ia sfârșit prin refuzul Demiurgului, ce subliniază inutilitatea sacrificiului: „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă.”.

Al patrulea tablou ne aduce din nou în planul terestru, contopit cu cel al universului cosmic. Hyperion devine din nou Luceafărul. Acesta îi surprinde pe cei doi tineri îndrăgostiți.

Mâhnit de tot ce vede, Luceafărul nu mai răspunde chemărilor Cătălinei. Acesta se sustrage în singurătate, constatând: „Ce-ți pasă ție chip de lut/ Daco-i fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strîmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea/ Mă simte nemuritor și rece”.

Răspunsul final al Luceafărului este o constatare obiectivă, rece. Se evidențiază diferențele dintre cele două lumi: starea pură a contemplației și starea instinctualității oarbe în cercul strâmt al norocului.